In 2011 am auzit prima oara despre acest concurs de mountainbiking pentru “eroi”. Am vazut si un clip de prezentare atunci care m-a speriat dar care m-a facut sa-mi doresc sa ajung in acea zona minunata a Dolomitilor. Au trecut cativa ani de atunci timp in care mai multi cunoscuti s-au incumetat sa se inscrie, sa participe si sa termine aceasta proba de foc din calendarul competitional al amatorilor, sa termine traseul lung al Sellaronda HERO.
Anul trecut am facut primul pas spre concursurile mai mari, mai grele, cunoscute in lumea larga. Am participat la Salzkammergut Trophy si mi-a placut. Am ales atunci un traseu de 70+ km pe care l-am terminat fara evenimente nedorite si pe o pozitie cel putin multumitoare. Atunci am prins curaj si am decis ca pentru anul 2016 sa ma avant la proba de foc si sa ma inscriu la Sellaronda HERO traseul lung.
Fara sa urc pe mountainbike o luna de zile din cauza unei defectiuni la roata spate (care nu a fost reparata nici pana in prezent), cu bicicleta mai mult carpita decat reparata, fara prea mult antrenament (am fost in vacanta in Romania) si putin obosit dupa orele multe state in masina la volan, m-am prezentat la linia de start entuziasmat fiind de vremea buna de afara. Era un cer partial senin, soare dar frig. Am tremurat putin la linia de start din cauza celor doar 4-5 grade de afara dar eram sigur ca odata pornit in cursa ma voi incalzi.
Fiind la prima participare, amator, nelegitimat si fara echipa am fost repartizat in penultima grupa pe grila de start. Am pornit in grupa 13 din 14 la o ora si jumatate fata de prima grupa. La start a fost o nebunie generala dar cu putin noroc am reusit sa ma pozitionez in primele linii.
Traseul de concurs nu cred ca are suprafete plate, e doar urcare si coborare. Asa a fost inca de la start. Am inceput o urcare lunga la inceputul careia am auzit de pe margine “uite un roman! Hai Romania!”. Am zambit si am pedalat mai departe incercand sa-mi gasesc ritmul, respiratia si sa urc ritmul cardiac cat mai rapid.
Prima urcare din traseu a fost lunga de 5.1km cu diferenta de nivel pozitiva de peste 700m si cu o panta medie de 14%. Am mers atat de bine pe aceasta urcare incat odata ajuns in varf eram pe pozitia 15 in categorie si 52 la general. A fost greu dar pastrand un ritm constant si fiind cu ochii mereu pe HRM pentru a evita zona rosie am reusit sa depasesc o gramada de biciclisti. Am depasit si biciclisti care la start au fost cu 3-4 grupe inaintea mea. Ajuns in varf am avut parte din nou de o incurajare “Hai Romania!” venita de la acelasi grup de romani urcati in varf de munte cu gondola.
In varf am bagat un gel si am inceput coborarea dar nu inainte de a face catea poze in minte cu peisajul extraordinar din jurul meu. Am pornit la vale pe un drum uscat, prafuit si fara prea multa aderenta. Datorita numarului mare de biciclisti depasiti pe urcare am reusit sa scap de coada care se formeaza de obicei la intrarea pe singletrail (din ce am auzit de la altii acolo se sta chiar si 5 minute in asteptare). Am intrat pe singletrail dar in scurt timp am dat peste fricosii care se dadeau jos de pe bicicleta si formau blocaje in urma lor. Am mai taiat din curbe, am mai riscat mergand la vale pe langa carare, prin iarba mare ce ascundea capcane. Am trecut pe langa o gramada de biciclisti loviti in urma cazaturilor iar dupa 7 km am ajuns la capatul coborarii.
Am trecut de primul punct de alimentare fara sa opresc si am inceput cea de-a doua urcare din traseu. O urcare formata din doua segmente: primul lung de aproape 3km cu 350m elevatie si o panta medie de 12% urmat de un al doilea segment lung de 2.5km cu 120m elevatie si o panta medie de 5%. Am reusit sa raman pe bicicleta si aceasta a doua urcare (mai putin cativa metri in care a trebuit sa lasam ambulanta sa treaca de noi) pastrand acelasi ritm ca si pe prima urcare.
Am ajuns la al doilea checkpoint dupa primele doua urcari pe pozitia 17 in categorie si 63 la general. Inca ma simteam bine cand am inceput cea dea doua coborare lunga din traseu, o coborare lunga de 12km, ondulata, cu urcari si coborari succesive. Tot pe aceasta coborare au inceput sa apara si segmentele cu adevarat tehnice, segmente care necesitau o conditie fizica buna, un control bun al bicicletei si putin noroc. Multi au cazut, si mai multi s-au dat jos formand din nou ambuteiaje in zone cu noroi, radacini si bolovani. Tot pe aceasta coborare a inceput si ploaia, una care la scurt timp s-a transformat in furtuna.
Furtuna a facut ca mare parte din cea de-a treia catarare sa fie impracticabila. Practic, toti biciclistii pe care ii aveam in plan vizual au impins mai mult de jumatate din cei 10km cat avea catararea. Panta medie de peste 10% a solicitat conditia fizica a tuturor. Aici am inceput sa spun “Ai de ma-sa!” fiind acompaniat de italieni cu “madonna!” sau “cazzo!”. Urasc sa imping bicicleta pentru ca ma oboseste mai mult decat daca as pedala, pentru ca scade ritmul cardiac si raceste intreg corpul. Am impins aproape o ora, in reprize urmate de scurte momente in care se putea sta pe bicicleta. Pe la jumatatea catararii am iesit din padure iar faptul ca vedeam cat de mult mai aveam de urcat era demoralizator. Din cauza temperaturii care a scazut pana la 0 grade ploaia s-a transformat in grindina care cadea atat de tare ca durea.
Pe aceasta urcare am avut primele doua momente in care m-am gandit serios sa abandonez. Ajuns in varf am fost atat de inghetat incat nu-mi mai simteam deloc degetele de la maini. N-am reusit nici macar sa deschid bidonul pentru a-l umple cu apa. Am baut 4-5 pahare de Cola, am spalat bicicleta si am pornit la vale tremurand din toate incheieturile. Coborarea a fost una riscanta, s-a mers pe singletrailuri inguste si fara nicio protectie in caz de cazatura. Tremuram atat de tare si ma dureau degetele atat de rau incat deabia am putut controla bicicleta. Din acest loc nu exista poze, nu exista filmare. A fost atat de urat afara incat elicopterele care filmau nu au putut urca acolo. Acela a fost al 3-lea moment in care m-am gandit sa abandonez. Ma gandeam sa ma opresc in Pordoi pentru a nu risca o accidentare nasoala.
Chiar inainte de Pordoi am fost pozat de un fotograf invelit impreuna cu aparatul sau in pungi de plastic.
Scurta urcare spre Pordoi si cantitatea mare de zahar din Cola m-au incalzit suficient de mult cat sa pot sa ma controlez din nou si, cel mai important, sa pot controla bicicleta. Am ajuns la punctul de control in pasul Pordoi dupa 5 ore si jumatate fiind pe pozitia 33 in categorie si 147 la general. Am pierdut o gramada de timp, de pozitii in clasament dar mai ales o gramada de energie fiind aproape epuizat.
Am inceput coborarea de pe Pordoi lunga de vreo 10km fara sa stiu ce ma asteapta. Segmente extrem de tehnice, abrupte, prin padure, intr-un noroi pana la glezne. Normal, din aceste locuri nu exista poze oficiale care sa arate si partea urata a acestui concurs. Foarte multi au cazut si aici chiar daca nimeni nu s-a incumetat sa coboare pe bicicleta. Era practic imposibil. Am pierdut din nou foarte mult timp cu acest pushbike practicat atat pe segmente in urcare cat si pe coborare. Nu e de mirare de viteza medie pe intreg concursul e de doar 10km/h.
Ajuns la baza coborarii a iesit soarele pentru scurt timp si am reusit sa ma dezghet. Am oprit la punctul de alimentare pentru a mai baga putina Cola, doua geluri, cateva bucati de banana si doua fursecuri. Bidonul de apa era tot intepenit (si asa a ramas pana la final) fiind astfel condamnat sa beau lichide doar in punctele de alimentare ramase.
Complet dezghetat dar plin noroi am inceput cea de-a patra catarare din traseu. Am reusit sa stau pe bicicleta aproape in totalitate pastrand din nou un ritm constant. Din cauza frigului suferit mi-a fost imposibil sa mai ridic ritmul cardiac peste valori de 150-160rpm. Ma dureau toate dar gandul ca pana la final mai e doar o urcare ma incuraja. Asta pana a inceput sa ploua din nou si frigul sa se instaleze in tot corpul. Am pedalat mai departe ajungand in penultimul punct de control pe pozitia 34 in categorie si 150 la general fiind in concurs de 7 ore si 40 de minute.
Inca o urcare scurta, inca o repriza de ploaie rece, cateva vacute la pascut dupa care a inceput coborarea de final. Aici traseul scurt si cel lung s-au intalnit din nou facand ultima coborare destul de riscanta. Cei de pe traseul scurt veneau incet, in grupuri mari si ocupau tot drumul in timp ce cei de pe traseul lung coborau cu peste 40-50 la ora pe o suprafata plina de noroi si bolovani. Am trecut si de punctul de control aflat la 1km inainte de final castigand o pozitie in categorie (33) si 9 la general (141).
Am trecut linia de final epuizat, plin de noroi si aproape inghetat. Organizatorii au oferit folii de protectie menite sa pastreze temperatura corpului ridicata dar fiind deja inghetat nu prea am mai avut ce pastra.
Mi-am luat medalia de Hero, am spalat bicicleta, am mancat portia de paste oferite la final si am pornit spre hotel cu gandul doar la un dus fierbinte.
A fost cu siguranta o metoda inedita de a-mi petrece ziua de nastere, o zi pe care nu cred ca o voi uita vreodata.
Ma bucur ca am participat si terminat acest concurs pe care organizatorii il numesc “cel mai greu maraton mtb din lume”. A fost o experienta inedita, nu foarte placuta, o zi plina de suferinta. Nu stiu daca este cel mai greu maraton mtb din lume dar cu siguranta este cel mai greu concurs la care am participat eu pana in prezent.
Zona in care se desfasoara concursul este absolut senzationala, desprinsa parca dintr-un basm. M-am plans si o sa ma plang in continuare de cat de dur a fost acest traseu dar gandind acum la rece cred ca a fost ales asa in mod intentionat. Nu sunt multe concursuri la finalul carora vezi barbati in toata firea plangand, fiind epuizati dar mandri ca l-au terminat.
