Se spune ca doar atunci cand dai de greu aflii care iti sunt cu adevarat prietenii pe care trebuie sa-i tii aproape si cei pe care trebuie sa-i treci la categoria cunostinte. E absolut fenomenal cum o emotie sau o stare apropie sau departeaza oamenii. Ai dat de greu? Atunci ai dat de dracu’ pentru ca nimeni nu vrea sa-ti mai stea prin preajma. Si totul se intampla atat de repede incat tind sa cred ca emotiile sunt cu adevarat contagioase, altfel de ce s-ar mai feri oamenii de tine cand tot ce poti sa emani e tristete?
Ați povestit cuiva despre o problemă, v-ați declarat disperat, trist, deznădăjduit, dezamăgit, ca să auziți apoi un oftat și un “Mda, nu știu ce să zic, la noi nu e așa”? Cu siguranță nu a făcut asta prietenul cel mai bun, dar alte cunoștințe, da. Și din postura lor vei vedea că parcă se feresc. Se dau ușor pe spate, se uită în depărtare de parcă ar aștepta un tramvai să vină să-i salveze.
Sa fie oare tristetea contagioasa? Cu siguranta. Sunt mai sigur acum ca niciodata ca asa este. Odata ce dai de greu poti auzi – si asta in cel mai bun caz – doar “nici nu stiu ce sa spun”. Unii vor sa stie ce te apasa, sa stie motivul pentru care esti necajit dar o fac cu atat de multa stangacie incat ma face sa cred ca tot ce vor e de fapt sa se asigure ca esti la pamant in timp ce ei sunt bine mersi.
Da, acum mai mult ca niciodata m-am convins ca emotiile sunt contagioase si asa cum unii se feresc de oamenii bolnavi pentru a nu se imbolnavi si ei, exact la fel se feresc si de oamenii necajiti sau ajunsi intr-un fel sau altul la fundul sacului.
