De ce ţi-e frică nu scapi

E plin internetul de citate despre “frică”, despre cum și de ce trebuie să-ți învingi temerile și fricile pe care le ai. Nu o să copiez acum un citat pentru a părea mai inteligent decât sunt ci o să spun cum am depășit eu – fără să vreau – una dintre fricile care mi-au afectat viața mai mult decât aș fi crezut. Frica de spital.

De când am rămas singur fără să înțeleg cu adevărat de ce, am început să citesc cărți și articole de dezvoltare personală și de psihologie. Mi-am dorit să învăț mai mult despre cum și de ce gândesc într-un anume fel, despre comportamentul oamenilor din jurul meu și despre cum ar trebui să reacționez în anumite situații care par fără scăpare. Sunt încă la început de drum dar deja am descoperit și aplicat anumite idei care par să dea rezultate.

Acceptă situația în care ai ajuns! Acesta e unul dintre primele lucruri pe care trebuie să le faci când te aflii într-o situație care pare fără ieșire. E unul dintre punctele comune dintre mai toate cărțile și articolele pe care le-am citit în ultimele luni.

Ce te faci când ai frică de spital (cu tot ce înseamnă doctori, clădire, medicamente, igienă, miros etc) și ajungi în doar câteva ore de la o plimbare cu bicicleta prin pădure direct pe masa de operație, conectat la toate aparatele alea care bipăie (ca’n filme), fiind înconjurat de doctori și asistente care sunt gata să te tăie? Păi nu sunt prea mult lucruri de făcut. Poți alege să tremuri de frică, să plângi în hohote, să te panichezi sau poți face ceea ce am făcut eu.

Încă de când am intrat în spital pe la “Urgențe” am fost destul de sigur că o să ajung pe masa de operație. Ce nu am știut însă a fost timpul extrem de scurt în care s-au întâmplat toate aceste lucruri. Am decis însă de la început să ACCEPT situația așa cum era, cu tot ceea ce avea să implice aceasta.

Am acceptat faptul că am avut un accident produs dintr-o greșeală. Am acceptat faptul că dubla fractură cu dizlocare a unui os necesită operație și montarea unor elemente de metal și șuruburi care să-mi susțină osul fracturat. Am acceptat faptul că peste câteva luni o să urmeze o nouă operație pentru înlăturarea acestora. Am acceptat faptul că urma să rămân internat în spital pentru câteva zile, urmate pe urmă de câteva săptămâni de stat în casă. Am acceptat faptul că o să-mi fie greu ținând cont că nu vorbesc limba slovacă și că voi putea comunica probabil doar cu doctorii (în engleză). Am acceptat încă de la început toată situația de rahat în care mă aflam, încă de când a venit salvarea la locul accidentului. Am decis să ACCEPT și să nu-mi plâng de milă.

E unul dintre lucrurile asupra căruia s-au pus de acord mai toți autorii cărților și articolelor pe care le-am citit în ultima vreme. Dacă ajungi într-o situație cu o singură cale de ieșire atunci cel mai bun lucru pe care poți să-l faci e să o accepți și să vezi ce poți face mai departe.

Am decis să accept situația și să rămân într-o stare pozitivă atât cât se putea. Am zâmbit, am fost relativ relaxat și mă gândeam doar la ce urma să se întâmple. În ciuda situației actuale am decis să o sun pe Sandra și să-i cer ajutorul. (când ajungi la spital în grabă constați că fără ajutor extern e foarte greu să te descurci – un mare MULȚUMESC pentru tot ajutorul oferit, pentru că nu știu cum m-aș fi descurcat fără ea) Dar am rămas relaxat și mă bucur că am reușit să fac asta.

Am fost atât de relaxat și de împăcat cu faptul că doar ce am ieşit dintr-o operaţie, că urma sa fiu internat pentru câteva zile într-un spital, că nu voi putea să mă mișc, să mă spăl și că urma să fiu “arestat” la pat pentru cine știe câte săptămâni, încât singurul lucru care m-a întristat/supărat/enervat a fost faptul că brancardierul mi-a aruncat chiloții atunci când m-a dezbrăcat la intrarea în sala de operație. Am reușit să fiu atât de detașat de restul lucrurilor negative și de situația urâtă în care mă aflam încât faptul că mi-am pierdut chiloții a fost o adevărată tragedie.

În tot acest timp Sandra râdea de mine și de faptul că m-am enervat din cauza unei perechi de chiloți. Maică-mea mai că nu bocea la telefon și nu înțelegea cum de nu îmi este frică, cum de nu sunt cu nervii la pământ ținând cont că eram internat într-un spital, că sunt operat și arestat la pat. Acceptarea situației m-a ajutat să trec mult mai ușor peste toate aceste lucruri și să-mi infrâng una dintre fricile care m-au afectat destul de mult în trecut.

Sunt mândru de cum am reușit să gestionez întreaga situație și de cât de detașat am rămas de toate părțile urâte create de aceasta. Acceptarea și detașarea emoțională au funcționat și m-au ajutat să trec printr-o situație de criză. E probabil ce-a mai bună și utilă lecție pe care am învățat-o, fără să-mi fi propus acest lucru.