De 7 ani a fost nevoie să ajung de pe locul 81 până pe podium în acest concurs. Au trecut 7 ani lungi cât o viață de om de când am participat pentru prima dată la Stupava Trophy dar tot nu-mi vine să cred că am reușit în cele din urmă să prind podiumul într-un concurs de o asemenea anvergură. Sunt doar un amator pasionat de ciclism, fără antrenor, fără cantonamente prin locuri exotice și fără o îndrumare profesionistă. Sunt un simplu amator care încearcă an de an să fie mai bun, mai competitiv decât în anul precedent. Stupava Trophy 2020 a fost concursul de care aveam nevoie pentru a mă motiva și a-mi demonstra că se poate. Dar să mă explic …
După o săptămână de pedalat dezordonat și o noapte nedormită așa cum ar fi trebuit, m-am aliniat la startul traseului de 76 de km cu o diferență de nivel de 1800m – a fost prima mea încercare la acest traseu, în trecut concurând doar la traseul de 42km. Din cei peste 500 de concurenți înscriși în concurs (la toate traseele), mai bine de 100 au fost la traseul de 76km. Nici prin cap nu mi-a trecut că aș putea lupta pentru o poziție pe podium, scopul principal fiind să termin concursul în top 10 (în categorie).
La start am reușit să mă poziționez în primii 15-20 de concurenți, poziție pe care am păstrat-o până la începutul primei cățărări. Știind cât de importantă e acea cățărare am forțat pentru a nu pierde poziția și a rămâne în primul grup. La fel au stat lucrurile și după a doua cățărare când grupul de 6-7 cicliști din care făceam parte a reușit să se rupă de pluton. Am pedalat împreună la un ritm destul de ridicat dar cu puțin înainte de a treia cățărare am fost ajunși din urmă de alți doi cicliști.
Am început a treia cățărare (după mine e cea mai grea din concurs) destul de bine dar pe panta mai abruptă un grup de 4 cicliști s-a desprins și dus a fost. Am pedalat mai departe în formație de 4 pentru următorii 8 km când unul din grup s-a dat bătut din cauza ritmului ridicat pe o porțiune tehnică în cățărare. Pentru următorii 20 de km am pedalat în formație de 3, depășind în acest timp doi concurenți din grupul lider de 4 ce erau opriți cu probleme la biciclete.
La kilometrul 45 din concurs am dat peste cei doi concurenți aflați la conduere. S-au pierdut (sau așa au crezut) până i-am ajuns din urmă. Așa s-a întâmplat că la km 46 din concurs eram practic în fruntea tuturor. Eram trecuți de jumătatea traseului și eu duceam trena grupului lider pe single trails. Am fost atât de șocat și surprins de situație (nu mi s-a mai întâmplat în trecut) încât am început să râd de unul singur.
Pe la km 52 din traseu marcajul a lipsit și grupul din care făceam parte a crezut că ne-am pierdut (din nou). În urmă cu două săptămâni am făcut o tură de recunoaștere, așa că știind traseul i-am dat înainte cu încredere fiind urmat de toți cei 5 cicliști din grup. Am ajuns împreună la ultimul punct de alimentare pe langă care eu am decis să trec fără oprire, având suficientă apă în bidoane pentru a termina cei 20 de km rămași din traseu (cu două cățărări).
După căteva sute de metri făcuți din prima cățărare de după punctul de alimentare m-am uitat în spate și mi-am dat seama că din grupul inițial de 6 am rămas doar 3. A fost primul moment din concurs în care mi-am dat seama că sunt șanse de un rezultat foarte bun. Top 3 la general suna bine în minte dar pentru asta trebuia să trec cu bine peste două cățărări și două coborâri destul de tehnice.
M-am zbătut în zadar pentru că nu am reușit să rămân în grupul de 3. Cățărarea lungă și abruptă m-a cam distrus dar am continuat să pedalez de unul singur într-un ritm destul de ridicat. Pedalam și mă uitam mereu în spate să văd dacă mă ajunge cineva din urmă. La o astfel de privire am văzut un biciclist care se apropia extrem de rapid, trecând la scurt timp pe langă mine în viteză. Am rămas șocat și nu înțelegeam cum un concurent atăt de bun era încă în spatele meu. Aveam să aflu la final că era primul de la tura de 106km și că e multiplu campion la XC în Austria.
După încă o coborâre rapidă și tehnică am ajuns la baza ultimei cățărări din traseu puțin zbuciumat din cauza concurentului ce tocmai m-a depășit. Am fost puțin trist și demoralizat de faptul că am pierdut șansa de a urca pe podium cu mai puțin de 10 km rămași din traseu dar eram încă hotărât să dau tot din mine pentru a scoate un timp bun. Ajuns în vârful ultimei cățărări m-am uitat din nou în spate dar nu era nici un concurent. Am pedalat mai departe ajungănd din urmă concurenți de la traseele de 42 și 25km pe care i-am depășit fără probleme.
Totul a decurs bine până în ultimul kilometru când – probabil plin de adrenalină și entuziasmat de locul 4 pe care credeam că sunt – într-un viraj în coborâre am pierdut aderența cu roata față și am căzut. Puțin zăpăcit și dezorientat (nici nu mi-am dat seama că mi-am pierdut ochelarii) am sărit pe bicicletă și am pornit în viteză pe ultima coborăre din traseu. Într-un moment de neatenție, probabil afectat de căzătură și speriat să nu fiu ajuns din urmă am pierdut pentru o secundă controlul și am căzut din nou. De data asta căzătura a fost în viteză mare și loviturile la mână, umăr, picior plus bicicletă au fost mult mai serioase. Am reușit totuși să urc din nou pe bicicletă și să termin concursul fără să pierd poziția în clasament.
Deabia la finish mi-am dat seama că nu avea sens să forțez atât de mult pe final pentru că următorul concurent era la aproximativ două minute în urma mea. Cu mici stricăciuni la bicicletă și destul de șifonat în urma căzăturilor am trecut linia de sosire în 3 ore și 19 minute, terminând concursul pe locul 2 în categorie și pe 3 la general.
În ciuda faptului că eram praf atât la propriu cât și la figurat, odată ajuns la finish am fost curprins de o bucurie imensă și de un sentiment de împlinire pe care nu le-am mai avut în trecut. Nu este primul meu podium dar este cel mai important de până acum. Fiind o competiție de anvergură iar eu o persoană cu foarte puțină încredere în sine, a fost într-adevăr o surpriză să văd că sunt pe podium.
Podiumul acesta este pentru mine unul dintre acele lucruri mărunte care fac viața mai bună. Nu datorită premiilor sau recunoașterii ci datorită acelui sentiment de împlinire și bucurie ce m-a cuprins odată ce am trecut linia de sosire. Bucuria a fost și mai mare când am văzut că la linia de sosire mă aștepta prietena mea (care a venit cu taxi din alt oraș doar pentru a-mi face o surpriză).
Rănile se vindecă și bicicleta se repară dar rezultatul acesta va rămâne multă vreme în amintirea mea.
