În 2016 am fost bucuros că am terminat Hero pentru că nu mai trebuia să retrăiesc toată suferința pe care acest concurs ți-o poate genera. Om fiind, am uitat destul de repede cât de greu a fost să trec linia de sosire în urmă cu 5 ani așa că 2021 m-a găsit din nou la linia de start. Chiar dacă acum am fost mai pregătit din toate punctele de vedere, momentele de suferință tot nu au lipsit.
Am luat startul din aceeași grupă 13 ca și data trecută. Nu știu exact care sunt criteriile după care ești alocat unei anumite grupe dar după Elite si Master se pare că la start sunt preferați cei de la traseul scurt și cei mai în vârstă. Să iei startul în grupa 13 sau 14 înseamnă că pe lângă traseul extrem de dificil te mai lupți și cu concurenții mai lenți ce au luat startul înaintea ta.
La start am reușit să mă poziționez în prima linie iar pe prima urcare am reușit să nu pierd foarte mult, fiind pe locul 10 la general. Prima urcare are vreo 5km lungime și o pantă medie de aproximativ 14%. Am ajuns din urmă zeci (dacă nu sute) de concurenți ce au luat startul chiar și cu o oră înaintea mea. În acest concurs e crucial să forțezi pe prima urcare pentru că o parte din coborâre se face pe single-trail, iar toți cei pe care nu ai reușit să-i depășești pe urcare te vor încetini pe coborâre. (mare parte dintre coborârile de pe traseu sunt extrem de tehnice și aproape imposibil de făcut pe bicicletă pentru începători)
Pe prima coborâre am reușit să păstrez un ritm decent depășind tot ce s-a putut depăși fără a risca foarte mult. A urmat și primul punct de alimentare la care am oprit scurt doar pentru a-mi umple unul din bidoane cu isotonic. (mi-am promis că nu voi repeta greșeala făcută în 2016 când am sărit peste câteva puncte de alimentare, lucru regretat amarnic mai târziu în concurs)
A doua cățărare – alte câteva zeci/sute de cicliști depășiți dar aglomerația de pe prima coborâre m-a costat alte 10 poziții în clasamentul general. Singurul avantaj real în a începe un concurs din spatele plutonului e faptul că depășești o grămadă de concurenți și asta ajută enorm moralul scăzut din cauza suferinței.
Jumătatea concursului te găsește pe cea mai grea cățărare. Urci până aproape de 2400m altitudine, pe pante atât de abrupte încât pushbike-ul devine parte integrantă din concurs. Are aproximativ 8km lungime, o pantă medie de 11% și o diferență de nivel de aproape 900m. Pe langă toate astea, odată ajuns în parte superioară a cățărării ești întâmpinat de pereți de zăpadă înalți de 2m și de un aer rece și rarefiat care îți dă frisoane. Aici este primul moment în care pui la îndoială faptul că înscrierea și participarea la acest concurs a fost o idee bună. Frigul, durerea de picioare, spate și mâini pălesc în fața gândurilor negre ce-ți trec prin minte. În 2016 am vrut să renunț la concurs de vreo 3-4 ori doar pe această cățărare. În 2021 am fost pregătit atât moral cât și fizic dar câteva gânduri negre tot mi-au trecut prin minte împingând bicicleta spre vârf.
Ajuns a aproape 2400m, cinstești cu un pahar de isotonic, îți speli bicicleta dacă e plină de noroi și pornești la vale spre pasul Pordoi. Da. E corect. Pornești la vale spre Pordoi pentru că cel mai înalt punct de pe traseu e mai sus decât renumitul pas Pordoi. Am trecut de pas fiind pe locul 30 la general.
Din pasul Pordoi începe probabil cea mai tehnică coborâre dintre cele experimentate de mine până acum. Single-trail, iarbă udă, noroi, bolovani, pante extrem de abrupte pe care și mersul pe jos e periculos, copaci, bucăți de rocă care abia așteaptă să-ți taie cauciucurile, iar peste toate acestea te mai întâmpină alte câteva zeci sau sute de bicicliști pe care nu ai reușit să-i depășești în primii 40 de km.
cu toate că au fost extrem de mulți fotografi pe traseu, nici măcar unul singur nu a ales zonele tehnice de pe coborâri, toți s-au plantat astfel încât să ai în spate Dolomiții. Pozele sunt spectaculoase dar nu arată și fața mai urâtă a traseului
Odată trecut de Pordoi am avut sentimentul că sunt aproape de final. Cu cele mai grele cățărări din concurs lăsate în urmă e ușor să treci cu vederea cățărarea lungă până în pasul Duron. 9km lungime, vreo 700m cățărare și o pantă medie de vreo 7-8%. Nu sună rău dar când picioarele sunt obosite, cei 9km de cățărare par o eternitate. Pe această cățărare (undeva pe la km 62) picioarele mele s-au dat batute. Eram deja extrem de obosit dar găndul că mai sunt doar puțin peste 20km până la final m-au ajutat să termin concursul. Tot pe această pen-ultimă cățărare am fost întrebat de un belgian și un german dacă nu știu cât mai este până în vârf pentru că ambii erau deja complet epuizați. Am trecut de pasul Duron pierzând alte 18 poziții în clasamentul, ajungând astfel pe 48 la general.
Am ajuns cu bine la final. Extrem de obosit dar mândru că am reușit din nou să termin acest concurs. Pentru cei mai bine pregătiți acest concurs înseamnă o luptă pentru podium dar pentru marea majoritate a concurenților este o luptă mentală. Acest lucru se observă cel mai bine la linia de sosire. Acolo poți vedea pe fața fiecărui participant ce a însemnat pentru el trecerea acelei linii de sosire. Complet epuizați fizic, plini de noroi, sânge dar mai ales lacrimi. Copleșiți de emoție și bucurie foarte mulți concurenți termină concursul în lacrimi.
Anul acesta am avut în minte 3 ținte pe care am vrut să le ating: să termin concursul mai bine decât data trecută, să termin în top 15 în categorie și să termin într-un timp mai scurt de 7 ore. Din păcate am reușit să ating doar una dintre aceste ținte. Am terminat pe locul 32 în categorie și pe 54 la general, cu un timp de 7ore 26min. În mod normal aș spune că o să fie mai bine data viitoare dar nu cred că mă voi întoarce vreodată. Cel puțin nu pe traseul lung.
